vremuri!

Octombrie 24, 2009

Până deunăzi nu găseam dvd-urile cu aproape TOATE pozele din colecție. Când am dat peste ele, am zis să le și revăd, dacă tot am avut norocul să le găsesc. În fața ochilor mei s-au perindat atâția și atâția munți, plaje, nori, flori, oameni cu care nu am mai avut ocazia sau cu care nu am mai vrut să mă mai întâlnesc. Am putut observa că anumiți prieteni au fost, și unii încă mai sunt, o constantă în poze și n-am putut să nu remarc recunoscător faptul că mi-au fost alături și m-au suportat destul timp. Atâtea și atâtea momente pe care camera le-a imortalizat! Nu-mi venea să cred.

Tornada de imagini m-a făcut să realizez, cu oarecare tristețe și pentru a nu știu câta oara, “cât de frumoasă era o zi frumoasă…”; că timpul a trecut, că atâtea lucruri s-au schimbat, și că unele au rămas chiar la fel. Întotdeauna trecutul va avea farmecul lui aparte, un anume parfum… spre deosebire de monotonul, trist și alb-negru prezent. Cu toate acestea, când mă voi uita în viitor la pozele de acum, tot nostalgic voi fi. Poate din cauza faptului că atunci când țin minte ceva, denaturez realitatea și mi se pare mai frumoasă, sau poate pentru că îmi place să mă amăgesc puțin cu amintirile, sau poate chiar este mai marfă trecutul; nu știu!

În viitor mi-ar plăcea să pot spune cât de frumoasă este o zi frumoasă. Dar singurul lucru pe care cred că pot să-l îndeplinesc este să fac zilele cât mai frumoase, iar nostalgia din viitor cât mai mare.


Odiseea Apusenilor.

August 2, 2009

Nu am mai scris de mult timp. Dar despre ce să scriu? Cât de greu e în sesiune? Cât de tare poate fi la mare? Astea sunt ştiute de toata lumea… M-am gândit sa mai aştept, că poate voi avea despre ce să mai zic câte ceva. În sfârşit am găsit un subiect la care nu a trebuit să mă screm.

De curând am fost în Apuseni. De ce li se spune oare Munţilor Apuseni, „Apuseni”? Poate din cauză că sunt mai aproape de Occident; sau pesemne amurgul se vede atât de frumos pe crestele lor liniştite; sau poate pentru că sunt atât de deosebiţi, încât ceilalţi munţi apun… De ce nu toate la un loc? Cert este că pentru mine au devenit munţii no 1.

Izolaţi de lume, de civilizaţie, plini de ciobani, avioane, peşteri, fluturi şi străini, ei stau nederanjaţi undeva în inima Ardealului. Deşi se ajunge greu la ei, mai ales din Bucureşti, efortul merită 100%! Există acolo, ce ciudat, chiar pe Pământ, chiar în Apuseni, anumite locuri, colţuri de rai, care nici măcar în imaginaţie nu ne apar atât de fermecătoare, iar de imaginea lor este greu de scăpat, precum şi de uitat.
Totul a inceput într-o duminică, la ora 18 30, cand trenul a plecat leneş din Bucureşti. Înainte de călătoria aceasta aveam impresia că cel mai insuportabil este să mergi în compartiment alături de copii; acum am descoperit însă că sectanţii (adevaraţii sectanţi) sunt cu mult mai răi. Este incredibil cum pot să vorbească 2 oameni, 6 ore, numai despre religie, biserica, sărbători, alţi sectanţi, etc. Bine că am scăpat de ei! I-am lăsat în urmă, în tren, şi am coborât. Cum am ajuns în cel mai apropiat oraş (Huedin), a trebuit să facem autostopul. Singurii care au oprit au fost niste ţigani\ţigănci, cu o dubă de zici ca era de la fier-vechi cu care mergeau la munte să culeaga afine. Nu mergeau până unde doream noi, aşa că am convenit să ne lase la prima intersecţie. Ne-au poftit să ne asezăm în spate, pe două banchete de lemn pe lângă cele trebuincioase lor. După ce am mers puţin uşa din dreptul meu s-a deschis în timpul mersului (n-am păţit nimic fizic). Găleţile în care culegeau afine (nişte foste găleţi de vopsea) erau atat de murdare (ca şi toată duba, ca şi ţiganii), încat cred că şi la porci te gândeai de două ori dacă să le pui sau nu mâncare în ele; de tot felul de greble şi cârpe îmbâcsite nici nu vreau să mai menţionez. Toate acestea m-au dus cu gândul la ce cumpără consumatorul… Vorbeau intre ei in ţigăneşte, ne ignorau complet. Dar deodată deschide o tigancă o punga de floricele şi începe să mănânce cu ceilalţi, apoi se uită în spate, ne vede, şi, surpriză, ne oferă şi nouă senină. Clar tăticul următorului Holocaust nu va fi un ţigan (cel puţin nu unul culegător de afine). Apoi coborâm şi după aceea mai luam „o ocazie” până în Răchiţele. Aici aveau o pâine magică: mare şi rotundă, caldă şi pufoasă; se topea în gură. După ce am mâncat un sfert de pâine a început mersul… Am mers vreo 30 de km pe jos şi am ajuns în Padiş. Ajunsesem o ruină; după o noapte nedormită datorită discuţiilor spirituale, şi după un drum foarte obositor, nici nu mai ştiam cum mă cheamă. În zilele care au urmat am facut trasee. Şi ce trasee… peşteri în care intrii printr-o parte şi ieşi pe alta, puncte, peste puncte de belvedere, râuri cu izbucuri, gheţari, poiene liniştite, avene, etc., etc. După ce ne-am săturat de holbat, de făcut poze, de rămas cu gura deschisă şi de zonă, ne-am dus în Stâna de Vale. Mă aşteptam la mai mult, nu la o groapa de gunoi de staţiune cu pretenţii finaciare de Poiana Braşov, aşa că am plecat acasă. După înca 2 autostopuri eram în Oradea. Sâmbătă mă întorceam acasă, nespălat, obosit, nedormit, cu porţia de afine şi de langosi luată cu sfinţenie, cu multe amintiri, poze şi imagini de neuitat dar şi cu, şi asta e cel mai important, o pofta nebună să mă întorc iar în Apuseni…


Noaptea neagră a muzeelor

Mai 18, 2009

Da! Am fost la „noaptea albă” a muzeelor. A fost drăguţ, se putea şi mai bine. Nu s-a expus chiar tot ce se putea oferi spre vizionare şi aglomeraţia era deja sufocantă, nu toate muzeele au fost deschise toată noaptea, aşa cum ar presupune o „noapte albă”.

 Am reuşit să vizitez numai Muzeul Naţional de Artă şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Cel de artă este simpatic, dar obositor de parcurs în totalitate. Cel de arta contemporană este în cel mai bun caz ciudat: poate nu înţeleg eu arta adevărată dar mi s-a părut plin cu exponate sinistre (fotografii cu tipe în rochii ciudate şi vopsite ciudat într-o barcă, alte fotografii alb-negru cu un tip căruia îi cade pe cap un şiroi de vopsea, filme cu femei goale care sar după mai ştiu eu ce sârme, etc.); sistem de verificare la intrare ca la ambasade; spaţii mici şi întunecoase în care să te uiţi la mai multe filme deodată; iar la ultimul etaj avea o terasă în aer liber, transformată în club. Era muzică, lume, un fel de petrecere pentru cei deja obosiţi de văzut atâta „artă”… În tot muzeul nu erau aşa mulţi oameni, dar la ultimul etaj, pe terasă era full (mai contemporan de atât nici nu se putea). Toţi beau şi dansau. Era totuşi frumos.

Mă gândeam cum ar fi să fie un club în fiecare muzeu. Să vizitezi până mori de combinaţia fatală dintre oboseală şi plictiseală, apoi, după ce consideri că eşti suficient de deprimat, să te duci să petreci. Cred că nu ar fi o idee aşa rea dintr-un anumit punct de vedere. Pare o iniţiativă bună pentru a aduce lumea în muzee, să viziteze şi apoi să se distreze; o îmbinare a utilului cu plăcutul. Dar dacă distracţia se răspândeşte încât să se ajungă să se danseze cu oasele unui dinozaur sau cu un viezure împăiat? Să se urineze pe un Grigorescu? Nu toţi oamenii au respect pentru ce este expus şi după câteva beri nu se ştie ce se mai poate întâmpla… Ca să nu mai vorbim că scopul unui muzeu este până la urmă să arate chestii la care să te benoclezi fericit, nu dezmăţul. Este un risc destul de mare să se transforme un muzeu într-un club, şi acest lucru ar putea fi posibil numai la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, unde oamenii nu au ce să strice…

Să nu uităm că mai sunt cluburi/baruri şi în alte muzee (ex: clubul ţăranului român). S-ar putea ca să fim martorii unei transformări, iar acesta să fie viitorul. Dacă cei care îngrijesc muzeele văd că succesul localurilor îl depăşeşte pe cel al muzeelor, cum s-a întâmplat de altfel şi la MNAC, se vor axa mai mult pe distracţie căci mă îndoiesc că nu au nevoie fonduri.

Este posibil să intrăm cu „noaptea albă” în „noaptea neagră” a muzeelor.


OKTOBERFEST!

Mai 10, 2009

Dacă în alte bloguri am scris cât de sublim poate fi un cârnat vienez de la Caru’ cu bere, acum mă simt nevoit să scriu despre un alt loc, cu totul diferit.

Se numeşte „Oktoberfest” şi este poziţionat pe Lipscani, pe la Suburbia, Curtea berarilor, Revenge, e chiar lângă un alt local, Bordello, care are poze alb-negru, vechi, cu prostituate pufoase pe pereţi, dar care are totuşi o anumită clasă.

Prima oară când am intrat în Oktoberfest am fost izbit de un miros acru de transpiraţie. Dar din câte se pare nu era un miros ordinar, ci era un super-miros, unul atât de puternic încât îl simţeai şi prin pâcla de fum de ţigară. A 2-a oară  mirosul nu mai era prezent, dar nu am prins niciun loc de plin ce era (dovadă a popularităţii sale). A 3a oara era pustiu, nici nu mirosea, şi am putut sa iau cu inima curată o bere. De fiecare dată muzica mi s-a părut cam tare şi nu întotdeauna cu un playlist prea inspirat, ceea ce afectează dispoziţia. Totuşi, are unele poze interesante pe pereţi (ex: 3 fotomodele cu halbe de 1 l de bere în mână).

Este genul de local unde putem găsi adunaţi laolaltă combinaţii rar de găsit: aurolaci, nazişti, cocalari, roakeri, intelectuali, ţigani, punkeri, poeţi, manelişti; cu alte cuvinte, la ce te aştepţi mai puţin să poată coexista paşnic. Dar ceea ce-l face să iasă în evidenţă nu este nici mirosul-bumerang, care dispare şi apare, şi nici gama largă de clienţi sau serviciul prost, ci berea. Este genul de local unde dacă cumperi altceva decât bere, sau mai bine zis, altceva care nu conţine alcool, eşti considerat nebun. NICIODATĂ nu am văzut pe cineva cu un suc sau cu o apă plată. Pentru a scoate în evidenţă această caracteristică inerentă locului şi care îi emană singurul său farmec, voi lansa un singur argument: se poate lua o găleată cu bere cu numai 75 de RON. Cei care cred ca iţi dă o „găleată” la figurat, se înşeală amarnic! Chiar iţi aduce o găleata din tablă (seamănă cu un spălător comunist, din tablă) care are 10l şi din care iţi torni cu polinicul (că doar nu te aşteptai să-ti aducă un pai…) în halbă. Când am văzut acea minune am realizat şi eu de ce se adună lume atât de diferită şi de ce se trece peste toate minusurile fără număr ale localului. Trebuie să menţionez şi că preţurile nu sunt atât de piperate, având în vedere zona. Dacă credeaţi că meniul nu va mai avea surprize, v-aţi înşelat amarnic a 2-a oară, căci meniul lor mai cuprinde vin la vaza; bere la litru, metru, sticla şi butoi. De asemenea, pentru iubitorii de sporturi extreme, sau pentru sinucigaşi, există şi senvişiuri.

Totuşi trebuie remarcat faptul că au şi vreo 6 plasme de toata frumuseţea care te fac să te gândeşti cum de ceva atât de scump şi de fragil poate sta pe lângă lepădătura din local. E ciudat cum uneori se îmbină atât de armonios cele două.

Oktoberfest nu este genul de loc în care poţi să admiri arhitectura sau să mergi la o bere romantică, însă este genul de loc în care vin iubitorii de bere care nu caută comoditate şi lux, ci pur si simplu alcool, desfătare şi tv-uri la care să se holbeze. Cu alte cuvinte, a nu se intra decât pentru sau în stare de ebrietate.


Nostalgia zilelor leneşe

Mai 4, 2009

Cât de frumoasă a fost vacanţa asta. A fost vis, imba, super tare. Câţi dintre cei care au petrecut nu s-au trezit cu nostalgia zilelor leneşe!?

Eu unul când m-am trezit în patul moale de acasă, cu burta plină, fără nici cel mai mic fir de nisip pe mine, fără să fiu mahmur sau fără să-mi fie prea cald sau prea frig, vroiam înapoi. Cu toată vremea perfectă de afară, eu vroiam departe. Vroiam să mă doară bazinul, să mă trezesc într-o seră; vroiam să am nisip în adidaşi; să fie furtună, să ningă, să fie senin, să fie orice vreme căci toate astea sunt ultimele lucruri care sunt importante. Ironia sorţii: plecat credeam că acasă este mai bine, mai comod, un colţ de rai, dar abia când mi s-a îndeplinit dorinţa mi-am dat seama ca de fapt tot ce m-a deranjat era inexistent şi că de fapt cu totul altele sunt lucrurile care contează.

Dacă credeaţi că dimineaţa a fost cel mai naşpa, înseamnă că n-aţi trecut pe la faculte, unde noroc că n-am facut primul seminar (ce urma nu contează) că altfel cred ca începeam să mă uit la soarele de afară şi să incep să plang.

Şi astfel de zile vor veni, una după alta, şi într-un final voi ajunge să nu mai fiu nostalgic. Dar asta nu înseamnă că nu voi aştepta vacanţa (poate ultima).

Urăsc „acasă”, vreau vacanţă!


1 mai! pentru muncitorul din tine!

Aprilie 28, 2009

În sfârşit a venit  şi mult aşteptatul 1 mai! În această perioadă are loc, ca de fiecare dată când e o zi liberă, o epidemie de bună dispoziţie. Este greu de găsit un om care indiferent de cât de bolnav de trist s-a simţit, să nu găsească o alinare cât de mică. Pentru majoritatea cunoscuţilor de vârsta mea, şi pentru mine inclusiv, a venit ora evadării la munte, la mare, la pădure, în club, oriunde, numai să fugă de cotidian. Un verb folosit destul de des în aceasta perioadă este verbul „a scăpa”. Lumea scapă de aşa-numita „viaţă de zi cu zi”, o abandonează şi încearcă să se bucure de un moment de respiro fugind către zile mai insorite.

Cercetând puţin pe wikipedia se poate lesne observa că 1 mai-ul muncitoresc din alte veacuri nu se mai recunoaşte deloc cu cel, care este mai puţin muncitoresc şi mai mult huzuresc, din zilele noastre, drumul aceluia fiind mai sângeros şi cu accentul pe propagandă. Cu toate acestea, şi cei din trecut, şi cei de pe alte continente, şi noi, avem ceva în comun referitor la data de 1 mai. Dar pentru asta trebuie încercat de răspuns la o întrebare.

Ce este 1 mai? Poate fi o sărbătoare? Nu, nu este ceva atât de sacru. Să fie un fel de zi de weekend ? Nu, nu este aşa de banală. Sî fie o zi de concediu? Nici aceasta nu se poate, căci majoritatea oamenilor au ziua liberă. Dar atunci ce să fie? Simplu! Este ziua noastră, a celor ce muncesc; e un fel de aniversare a muncitorului. Din clipa în care ai pus mâna pe orice fel de instrument (aspirator, carte, pix, etc.) ca să depui orice fel de muncă (fizică sau mentală, pentru tine sau pentru alţii, etc.), automat ai o zi liberă în care poţi să faci exact opusul. Şi uite aşa s-a ajuns ca data de 1 mai să fie ziua în care nu se munceşte, dar cumea, ziua muncitorului! Şi când în istoria omenirii nu s-a muncit? Aaahhh… Trebuia inventată mai devreme; duminica sigur nu ajunge!

Dar toată lumea se bucură la fel? Normal că nu!

Pentru un om care a asudat în decursul unui an, 1 mai-ul este recunoscut poate în dimineaţa când se trezeşte după dorinţa sa şi fără griji prea grele, sau poate în aglomeraţia sufocantă din gări, de la metrou şi de pe autostrăzi, unde toate oile vor cât mai repede „să scape”, sau posibil în manifestaţiile de pe stradă, în micii şi cârnaţii care se aruncă în gura cetăţeanului cu drept de vot sau poate în casa, în vila, hotelul, cortul, colţul de rai care-l aşteaptă ca-n povesti la destinaţie, sau, poate cel mai mult, în bucuria pe care o simte în şi alături de ceilalţi; căci care ar fi mai fi bucuriile vieţii dacă am fi singuri pe lume? Cine se amarăşte când se gândeşte la biroul gol, la amfiteatrele pustii, la nenorocitul ala de şef sau la interminabila sesiune? Câţi se gandesc la îndatoriri?! Toată lumea vrea eliberare. Şi de ce nu ar fi aşa pentru cei care muncesc? Aşa şi trebuie să fie, chiar dacă numai câteva zile pe an…

Mai sunt unii care nu muncesc pe rupte într-un an, care au un 1 mai în cam toate zilele anului. Pentru aceştia ziua de 1 mai nu înseamnă nimic, decât o aglomerarea a locurilor de distracţie. Din păcate, nu toţi avem acest noroc şi nu putem decât să aşteptăm, sau mai bine zis, să ne rugăm să le vină şi lor rândul sau nouă (să nu muncim). Ar putea fi totuşi găsită o alinare în faptul că pot fi compătimiţi dintr-un anumit punct de vedere: nu stiu ei ce pierd… Cum poţi să te bucuri de o zi liberă dacă toate zilele tale sunt aşa? Pierd una din puţinele bucurii. Dar pe cine tot acuz?! Până şi ei cred că se bucură; pot să continue distracţia alături de toţi prietenii lor, căci trebuie să fie pe lângă ei şi cei care nu sunt la fel.

Şi desigur nu-i putem uita nici pe acei „the lucky few” care muncesc tocmai în ziua în care nu ar trebui. Între ei există totuşi nişte  categorii: cea compusă din cei care vor să muncească şi cea alcătuită din aceia care nu au de ales în această privinţă. Cei din ultima categorie trebuie compătimiţi, iar cei din prima trebuie iertati, căci nu stiu ce fac. Glumesc, căci „munca înobilează”, aşa că cei care intră în categoria „the lucky few” ar trebui să fie mândri.

În încheiere, vreau să urez celor ce citesc acest blog să muncească numai în distracţii, că doar înobilează!!! (cel puţin de 1 mai)


Cutremurat.

Aprilie 26, 2009

Uite că a venit cutremurul şi uite că încă trăim.

Cum am trecut eu cutremurul? L-am trecut dormind bustean (ar fi fost interesant să vedeţi mirarea pe faţa mea când m-am trezit într-o lume agitată şi speriată). În opinia mea mai mai mare noroc nici nu puteam să am. Dacă (Doamne fereste!) era un cutremur de mare magnitudine, aş fi murit visând.

Interesant mi se pare că acest cutremur nărăvaş nu s-a mulţumit să zguduie doar pământul, ci a devenit peste noapte capul de afiş al oricărei conversaţii. În ultimele zile am fost intrebat cred că de toţi cunoscuţii cum am trecut peste „calamitate” şi am auzit şi eu la rândul meu prin ce spaime a trecut lumea. La televiozor oamenii şi-au amintit şi de blocurile cu bulină roşie, şi de toţi prevestitorii, de Vrancea şi de 77′. Brusc, cutremurul ne-a făcut să ne gandim şi la altceva decât criza financiară, Becali, arbitrii mituiţi, … şi să ne indreptăm atenţia şi asupra vieţii/morţii, siguranţei. Am ajuns să mă întreb dacă chiar e nevoie de un fenomen de acest fel ca să ne gândim la mai multe lucruri poate de o mai mare importanţă?

Dar nouă ne place să dormim…